18 aprilie: Ştefan Ioanid, n. 18 aprilie 1949 - d. 4 nov. 2009

 

  

 

 

S-a născut la Braşov. A debutat cu poezii în revista Astra, 1966. A absolvit Filosofia la Bucureşti. A fost o vreme profesor, apoi ziarist şi în urmă redactor la Curierul românesc, împreună cu poeţii Gh. Istrate şi Ion Murgeanu.

Un comentariu preluat de pe blogul poetului Ion Murgeanu: absentul.blog.com

„Unul din cei mai tulburători poeţi pe care i-am gustat în ultima jumătate de veac când glorii s-au desfăcut cu Nichita Stănescu, orgolii cu Cezar Ivănescu, redempţiunea cu Daniel Turcea, teribila forţă a Angelei Marinescu; iar acest poet vine dintr-o extraordinară discreţie – acest Ioanid, acest „Bietul Ioanide” al liricii noastre, puternic şi sigur pe sine, şi orgolios când în Scriptorium îşi dictează Metafizica Sieşi”.

 

Nu mai ştiu exact când am scris aceste rânduri despre Ştefan Ioanid, dar în mod sigur, după apariţia „Prolegomenelor morţii (Jurnal cu Anselmus)”, în 1998, când lucram în aceeaşi redacţie, la Bucureşti, şi am făcut pentru poezia lui o adevărată pasiune, iar pentru om un fel de „coupe de foudre”, ceva cum văzusem doar la Nichita Stănescu, atunci când, îmi închipui, că ne lua la rând, să se îndrăgostească de fiecare, asumându-şi doar sieşi rolul cesaric, de rege şi domn, sau chiar de  imperator (în sensul roman şi de comandant suprem), al poeziei momentului. Cu noi însă n-a fost aşa; o caldă fraternitate, dintr-un confort sufletesc al imposibilei trădări, chiar atunci când ignobila libertate prea des clamată din exterior, pre mulţi îi trăda, ori îi gâlcevea, dintr-o interioritate abandonată „beţiei de cuvinte”. Ştefan Ioanid, berbecele „lânii de aur” (n. 18 aprilie 1949 în Braşov – m. 4 noiembrie 2009 în Bucureşti), tipărise până atunci alte trei cărţi, după absolvirea Facultăţii de filozofie din Bucureşti, şi debutul său la revista Astra (1966), cea de la Braşov, fireşte. Cele trei cărţi, rostind, încă din titluri, o artă poetică total descâlcită de poncifele vremii: „Cuvântul unic” , Editura Albatros, 1976; „Mersul pe ape”, Editura Albatros, 1980; „Al doilea vis din pădurea de cedri”, Editura Cartea Românească, 1986, afirmau un poet venind de departe, relevat de o epifanie scurtcircuitată într-o biografie aproape comună, de nu ar fi fost şi boema, mama răniţilor, a poeţilor dintotdeauna, chiar dacă ea însăşi cauzatoare de boală. „Prolegomenele morţii”, Editura Cartea Românească, 1998, veni ca un dictat al Destinului deci. Între multe altele, mult mai tânărul nostru prieten, îmi vorbise despre o călătorie în China, şi poate glumisem: „Nu cred că pe Anselmus l-ai adus de acolo?!” Dar hotărât, i-am spus amical, nu că dezavuam prea speciosul titlu al noii sale cărţi, „Prolegomenele morţii”, doar că ar fi fost de-ajuns numai „Jurnal cu Anselmus”. În noua sa carte, apărută la Editura Paideia (altundeva nici nu s-ar fi putut!), mi se re-dă satisfacţia titlului cel mai potrivit: Jurnal cu Anselmus, însoţit şi de o Interfaţă: „ În anul 1996, o maladie stranie a artrizilor seara, care m-a ţintuit şase luni la pat, timp în care nu am dormit aproape deloc, şi în care am citit mai toate cărţile pe care nu le citisem niciodată până la capăt, am făcut o călătorie cu Anselmus (născut la 1033, în Aosta. A intrat în ordinul benedictin, devenind arhiepiscop de Canterbury în 1093. Ulterior, cei mai mulţi ani şi i-a petrecut în exil. A interpretat mântuirea în termenii umilinţei pe care o datorăm măreţiei insultate a lui Dumnezeu). Din acea călătorie s-a născut cartea Prolegomenele morţii, publicată la editura Cartea românească în 1998. În anul 2005 am luat de la capăt acea călătorie, mai mult dintr-o evidentă stare de prostraţie şi inchietudine, nicidecum dintr-o exaltare mistică, stare care mi-a fost întotdeauna străină, făcând cu totul alte opţiuni în infinitatea confuză a alternativelor posibile, crezând că istoria se va schimba…Nu s-a schimbat. L-am ucis încă o dată pe Anselmus…”

        Am transcris întreg acest text, atât de ştefanioanidian, ca pe-o unică, şi atât de rară fişă de istorie literară. Poetului, care aruncă în treacăt, cu-n fel de insolenţă virilă, o umbră „confuză” pe stările de exaltare mistică, dumnezeul măreţiei insultată de oameni i-a dăruit, în răstimp, o relativ-longevivă suferinţă, pentru a-şi releva darul şi harul, a-şi scrie deci poezia, în aceeaşi stare, pe care misticii o consideră starea de graţie, cea mai propice rugăciunii: suferinţa de pe cruce a Mântuitorului… Faptul că Ştefan Ioanid se fereşte de aura „poetului mistic”, atât de jucată, mai ales în ultima vreme, de cohortele de versificatori ce insultă-n scamatorii ieftine măreţia lui Dumnezeu, nu înseamnă că-l şi absolvă de ea. Ştefan Ioanid rămâne în literatura română dintotdeauna, un poet mistic integral, şi conţinut cu bună ştiinţă, în aura misticii dialectice a arhiepiscopului de Canterbury, Anselmus. Numai că stările misticii sale nu sunt convulsive, căci redempţinea ce se produce în actul poieticii, e un dar făcut dinainte: o abandonare de sine în transmisia unor stări de maximă tensiune: „De la un timp/ nu mai ştiam nimic / despre oameni Anselmus/ toţi semănau cu pata/ aceea umedă/ şi rece// a viitorului” – maxima maximorum…
Jurnalul lui Anselmus începe cu data de 1 ianuarie 2005 şi sfârşeşte cu data de 18 aprilie 2006, când poetul împlinea exact vârsta de 57 de ani (peste 4 ani avea să moară): „Astăzi dimineaţă la ora patru/ l-am ucis pe Anselmus// în timp ce visa// – Ce visa oare Anselmus / în timp ce murea?” Ultimele texte ale volumului de poezii al lui Ştefan Ioanid se referă exclusiv la Anselmus ( 1033-1109) fiind localizate şi datate Canterbury, în anul morţii „părintelui scolasticii”, şi atribuite zilei de 18 aprilie…sau poate că aceasta să fi fost ziua reală a morţii lui Anselmus?! 18 aprilie, ora 4: „Ultimele cuvinte/ din jurnalul lui Anselmus/ citându-l pe Eckhart: //Nu trebuie/ să vă fie frică de moarte// nu se duce în Iad/ decât acea parte a omului/ care nu vrea să moară”. În 18 aprilie, ora 21, epica subtilei construcţii e abandonată biografului contemporan, şi regăsim, integral, vocea lui Anselmus, translată poetului nostru, cu o epistolie trimisă din propriul Scriptorium Maestrului său: „Ca în fiecare zi/ şi astăzi a venit seara/ Anselmus// pe picioarele ei/ de cârtiţă veche// afară ploua torenţial/ peste tot omul// m-am dus în Scriptorium/ mă uitam în oglindă// la toate animalele/ acelea de dincolo/ şi nu vedeam nimic// se duseseră toate/ în acea cauză finală/ din care omul/ nu a înţeles niciodată/ mare lucru”
Dintre toţi oamenii poetul a înţeles totuşi câte ceva. 9 decembrie 2005: „Ştiu Anselmus: de la un timp/ am început să mă repet am vrut/ să reconstitui în cuvinte/ Arta fugii Tocata şi Fuga în Re Minor / de Bach din Biserica Neagră/ nu a ieşit mai nimic/ doar pustiul şi frigul// sunt cuvintele mai puţine ca fiinţa?”/ s.mea/ O întrebare tulburătoare cât un tratat de ontologie încă nescris. Şi ce potrivire: Bacovia cânta la vioară în utopia de-a fi atins pe strunele plânsului ei total melodia versului eminescian…E şi ceva de Bacovia uneori în versul „scolasticei” lui Ştefan Ioanid: 25 decembrie 2005: „Ca orice om/ care a uitat când s-a născut/ şi nu ştie când va muri/ am început să cred/ că toate cărţile din bibliotecă le-am scris eu” Dar unele consemnări strict biografice – amintesc de un altfel de Bacovia ( un Bacovia mai îndelung stilizat): 11 martie 2006: „Astăzi am cumpărat primele frezii/ anul trecut pe vremea aceasta/ cumpăram lucruri mai mari// creşteau singure în zăpada letală” iar pe contrapagină – ceva apropiat prin reflexie de Kavafis: 13 martie 2006: „Epoca miceniană abia se sfârşise/ începea barbaria/ peste munţi treceau// tot mai multe metale// domnul Stănici paznicul / genetic al domeniilor/ noastre monastice// nu mai înţelegea aproape nimic”
Trebuie să ai curajul nu să-l citeşti, ci să-l interpretezi „la orgă” pe Ştefan Ioanid, ascultându-i vocile interioare, urcând dintr-un adânc peremptoriu, stând o clipă în aerul rarefiat, ca nişte fine halouri, ca îndată să se prăpăstuiască spre alte adâncuri…”

 

Opera: Cuvântul tainic, 1976; Mersul pe ape, 1980; Al doilea vis în pădurea de cedri, 1986; Prolegomenele morţii, 1998; Jurnal cu Anselmus, 2005; Subteranele Fundaţiei, 2008

 

Citeşte mai mult: http://carleadan.wordpress.com/2009/11/04/a-murit-stefan-ioanid/#1

 www.napocanews.ro/.../in-memoriam-stefan-ioanid-1949-2009.html

www.absentul.blog.com

 

***

M-am văzut cu Ştefan Ioanid de câteva ori, poate la redacţia revistei unde lucra şi în mod sigur la Muzeul Bacovia, însoţit de poetul Ion Murgeanu. N-am schimbat decât două trei propoziţii, însă în mod ciudat: nu ca nişte străini, ci precum nişte vechi prieteni, care nu strică vorbele în vânt.. Mai multe priviri, curat omeneşti, de o sinceritate totală. Tăcut, modest, profund uman. Total abstras de la cele lumeşti. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva care nu face defel caz de propria persoană. Străin de ideea de a se impune, de a câştiga un loc în faţă, în atenţia celorlalţi. Viaţa i se va fi părut un miracol, deci nu făcea decât să o urmărească, fascinat. Un matur cu gravitatea copilului, totală, nejucată. Mi-a dat cu dedicaţie cartea care îi apăruse de curând: Prolegomenele morţii. Poate îi voi fi dat şi eu una, dacă am avut la mine, ceea ce nu prea obişnuiesc. După omagierea lui Bacovia, am propus un drum în grup la Bellu, la mormântul lui Mircea Ciobanu. Ştiam că scoseseră împreună două sau trei cărţi de poezie... Vestea bolii şi a morţii poetului mi s-a părut de o cruzime atroce, fără noimă. Rămân cuvintele poetului: „Nu trebuie să vă fie frică de moarte! / Nu se duce în Iad / decât acea parte a omului / care nu vrea să moară ".

 

 

Poezia zilei, Ştefan Ioanid:

 

Mâna Lui

 

CÂT DE MĂREŢ E DUMNEZEU

VĂD MAREA CU TALAZURI GRELE

MĂ-NALŢ PE MUNŢII DE BAZALT

ŞI-MI ZBOARĂ GÂNDUL PRINTRE STELE

TOT MAI ÎNALT…

 

CE ÎMPĂRAT ÎŞI DUCE-OŞTIREA

SPRE UN GIGANTIC APOGEU?

ACEL CE-A PUS ÎN GOLURI FIREA,

ACEL CE-A SCRIS ORICUI MENIREA

MAI MULT DECÂT NEMĂRGINIREA

E TATĂL MEU!..

                                                                                             

LA TRONUL ALB SE STRÂNG SFIELNIC

VOIVOZI DE FOC ÎN EMPIREU

ŞI HERUVIMII VIN CUCERNIC

SLĂVIND ETERNUL VISTIERNIC

ŞI-ACEST STĂPÂN ATOTPUTERNIC

E TATĂL MEU!

 

 

Ion MURGEANU: Rugăciune

 

Doamne, ai grijă de Ştefan.
Este deosebit.
Deschide-i Porţile Împărăţiei lin.
Şi dacă nu va fi de-ajuns cât a suferit.
Ia de la mine şi umple paharul de lacrimi.
Amin.

 

 

 

Alţi scriitori:

Florin Gabrea, n. 1943

Marius Tupan, n. 1945

Marin Sârbulescu, m. 1971

Cornelia Pillat, m. 2005  

 

 17 aprilie: George Bălăiţă, n. 17 aprilie 1935 - d.  16 aprilie 2017

      

   

 

Se naşte la Bacău (tatăl său a fost funcţionar, mama sa a murit pe când el avea doar 13 ani), face liceul în oraşul lui Bacovia, performanţele sportive îl îndreaptă către Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti, dar după 2 ani abandonează; urmează 5 ani de viaţă nesigură, haotică, schimbând multe îndeletniciri: antrenor, profesor-suplinitor, desenator tehnic, metodist etc, însă de fapt continuându-şi lecturile acaparante şi încercările literare. Debutează în 1962 cu proză scurtă în Luceafărul lui Eugen Barbu, iar în volum, doi ani mai târziu: Călătoria, 1964. În 1960 se înscrisese la Filologia ieşeană, fără frecvenţă, o va absolvi în 1967. Tot în 1964 este angajat redactor la revista nou înfiinţată Ateneu, unde va fi redactor şef-adjunct până în 1978, când se mută la Bucureşti. Între timp îi apăruseră alte culegeri de proză scurtă: Conversând despre Ionescu, 1966 şi altele, iar în 1975 apăruse romanul Lumea în două zile, care a schimbat din temelie percepţia asupra scriitorului. Primise premiul Uniunii Scriitorilor, apoi Premiul Academiei, devine secretar al Uniunii, primeşte o bursă la Yowa University. În 1980 este numit directorul Editurii Cartea românească, urmându-i lui Marin Preda şi tot atunci este numit vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. După Evenimente, se retrage la revista trimestrială Arc a Fundaţiei Culturale, condusă de Aug. Buzura. Un alt roman performant este Ucenicul neascultător, 1977. Nopţile unui provincial, 1983, reuneşte tabletele publicate ani la rând în România liberă.

Mare stilist, cum prea puţini au existat în literatura ultimelor cinci-şase decenii, iar într-altfel, un contemplativ şi un fin ironist, cu neobişnuită capacitate de a vedea, de a descrie amănuntele semnificative din spectacolul lumii.

Opera: • Călătoria, Bucureşti, 1964; • Conversând despre Ionescu, Bucureşti, 1966; • Întâmplări din noaptea soarelui de lapte, Bucureşti, 1967; ediţia II, Bucureşti, 1999; • Lumea în două zile, Bucureşti, 1975; ediţia II, Bucureşti, 1985; ediţia V, Bucureşti, 1998; • Ucenicul neascultător, Bucureşti, 1977; • Nopţile unui provincial, Iaşi, 1983; • Gulliver în ţara nimănui, Bucureşti, 1994.

 

Citeşte mai mult:  http://www.romlit.ro/george_blia2

http://www.autorii.com/scriitori/george-balaita/

 

 

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale: 

(Preumblare cu George B., după ce convenisem ora şi locul întâlnirii.) Se declară mare admirator de vechi clădiri. Admirator al lui Ion Ghica. Îi spun că în schimbul epistolar se dovedeşte deasupra lui Alecsandri. E de acord. Am asistat la dezvelirea noului monument I.G. din faţa Palatului, zic. Prea puţină lume. El  n-a ştiut, ar fi venit.

Vreo două ore şi jumătate de plimbare, de la Sf. Constantin, unde îmi identifică imobilul lui Paul Georgescu, pe care îl vizita. Intelectual interesant. Pe G.B. l-a apreciat mai mult cu mintea decât cu inima. Oare nu a stat şi Cella Serghi pe strada asta?, întreb. Nu-mi dă un răspuns clar. Vrea să afle dacă agreez proza tip Cella Serghi. Da, am şi cunoscut-o, am stat de câteva ori la aceeaşi masă, la restaurantul scriitorilor; e o scriitoare, i-am citit cu interes cele două cărţi: Pânza de păianjen şi Cartea Mironei. Aceşti autori de cărţi mai lesnicioase la lectură atrag în lumea cititului un număr foarte mare de oameni, care după aceea citesc şi literatură mai subtilă, zic. A lansat-o Camil Petrescu - şi doar nu era un scriitor care să semneze bilete în alb pentru orice aspirant fără talent. Şi mă gândesc chiar la faptul că eu însumi am început cu lecturi uşoare, întâmplătoare şi m-am ataşat definitiv de literatură. Dar câţi alţii nu au traversat aceeaşi experienţă! Câţi dintre noi am avut un cicerone în formarea gustului pentru lectură? El şi Ovidiu G. au fost gimnaşti de performanţă. A fost coleg la un moment dat cu geologul Matei Vasile, amicul meu. Nu ştia că a murit acum câţiva ani. A avut un unchi închis 8 ani. Despre papa Ioan Paul al II-lea. Suportăm o intensă manipulare, nu neapărat prin minciuni sadea, ci chiar prin filmele documentare, inclusiv despre Hitler şi Stalin. Dărâmarea unor biserici, a asistat, a plâns împreună cu Ioan Alexandru, opriţi de cordoane de securişti. Un loc sfânt, unde mergea şi punea lumânări. Norman M. primeşte un sprijin de tip stea de Hollywood. Prietenul care l-a păcălit cel mai mult.

Îi repet spusa lui Eugen Negrici: "Natura nu mai are de lucru până la toamnă!" G.B.  comentează: Un om deştept şi legat de natură, ca oricare vânător. I se pare că fac o faptă generoasă, de inimă, punând aceste plăci memoriale pentru mari scriitori dispăruți. Cunoaşte foarte bine cartierul unde este acum Casa Poporului, aici se afla fostul stadion unde se antrenau în perioada 54-55. Pornim spre Drept, trecem Dâmboviţa, mergem prin parcul Casei Poporului. Povesteşte despre câinele lui, cu care l-am văzut în câteva seri prin zona Romană, negru, înalt, viguros, dresat. E o rasă adusă de însuşi Cezar din Anglia, aclimatizată în Italia, acest câine a apărut lângă centurion la defilarea prin Roma. Apoi intrăm în vorbă cu o doamnă, despre câinele ei prea gras. Nu poate rezista la plăcerea câinelui de a mânca. Nu-i poate refuza. – Dar plăcerea lui de a alerga, de a se zbengui prin iarbă?! – iar al dvs abia de se târăşte, zic... Îl chinuiţi. Ea: Plăcerilor mele le ţin frâu, dar nu pot eu decide ce e mai important pentru câine. Nu-mi pot lua această răspundere. Eu, ca să tranşez lucrurile. Dacă ţineţi la animal, menţineţi-l sănătos. Or, obezitatea este o boală gravă, la om ca şi la animal.

Vorbim despre N. B., după ce vorbisem despre N.Ţ., de apreciat ca editor. Îi spun că N.B.. a fost în Italia, unde a terminat încă o cărămidă. El: Ultimele vreo cinci mii de pagini de-ale lui N.B. sunt ilizibile. Eu: sunt foarte lizibile, în tranşe de 3-4 pagini, apoi constaţi că e redundant, se repetă, îşi proliferează textul. El: Are şi cărţi care rămân. Eu: Nu-l omologhez pe prozator ca valabil decât dacă surprind la el intuiţii poetice. (Mă întreb dacă îşi aminteşte schimbul nostru epistolar din perioada Ateneu, de pildă despre Oameni de porumb, despre Domnul general guvernează şi tot ce era pentru noi literatura latino-americană prin anii 60?) Oricum, văd că nu-şi amintea vizita noastră la atelierul lui C. Popovici. Îmi spune că Oroveanu îl clasează printre primii cinci sculptori români ai secolului XX. Apoi C.P. i-a venit acasă, de ziua lui de naştere, cu bustul în ghips al lui Bacovia. Nu are bani să-l tragă în bronz. Îi spun de bustul lui Ionel Perlea – se bucură că şi Perlea are o străduţă ce-i poartă numele - şi atunci i-am spus de monumentul de la Slobozia. Apoi despre bustul lui G. Călinescu şi i-am indicat locul dinspre televiziune.

În parcul din faţa Academiei, căci revenisem pe jos spre Victoriei, discuţie despre jurnale, după el doar minciuni dulci; îşi face însemnări, dar nu le-a pus niciodată în ordine. Vine el timpul, îmi spuneam. Şi mi l-am amintit pe G.B. la redacţia Ateneu, notându-şi ceva pe-o hârtiuţă cât un timbru şi strecurând-o în buzunarul hainei. Vorbise la telefon, s-a uitat pe geam şi a spus cuvântul: aploaie. Probabil i s-a părut un bun nume de personaj. Dacă i-aş spune acest amănunt cred că ar rămâne perplex, nu alta. G.B. nu ştia ce s-a întîmplat cu statuia lui Carol I din Piaţa Palatului: calul ajungând sub Suvorov de la Focşani. Vedem amândoi pentru prima oară faţada teatrului care a ars lângă Poşta mare, acum piesă ataşată pe faţada unui hotel abia ridicat. Îi spun că am văzut imagini în Albumul Bucureşti, 3 volume, premiat de U.S.R. La Ideea Europeană lucrez corectură, pentru un mic câştig. Despre Balotă, omul care a citit toate cărţile. Încerc să găsesc o paralelă între Pandrea şi Balotă, ambii deţinuţi politici, oameni care nu au vrut să-şi abjure ideile. Şi G.B. spune că sunt totuşi foarte diferiţi. P.P. a gândit liber încă din tinereţe, a fost de stânga şi a devenit de dreapta, pe când B. este un om ascuns, un iezuit şi de fapt necreativ. A stat un an la asumpţionişti, la Blaj, zic. Da, dar are fire ascunsă şi e mereu cu acelaşi zâmbet prefăcut. Îl cunosc bine, zice. Îi spun impresionanta poveste a caietului albastru: în preajma sărbătorilor N. Balotă fusese la ai lui în Cluj, acum se întorcea la Bucureşti. În tren îl înhaţă agenţii care îl urmăriseră. El lasă în compartiment valiza din plasa de sus, în speranţa că un student de pe banca vecină, vag cunoscut, o va recupera. Acela o predă la bagaje găsite, apoi o previne pe mama lui Balotă, care recuperează valiza, cunoscându-i conţinutul. Apoi „caietul albastru” ajunge la Nego şi în urmă la Regman, zăcând ani de zile în garajul acestuia. Recuperat mult mai târziu de B.. De ce nu şi-a publicat Caietul Albastru în 90-91, de ce abia în 97-98? se întreabă G.B., suspicios. În ideea că şi-ar fi prelucrat manuscrisul în acest răstimp. Ceea ce ar fi o notă rea, după opinia lui. Zic: Are vreo 10-12 inserturi din actualitate în jurnalul lui datat riguros 1954-1955, toate inserturile cu menţiunea „remember 96-97” – şi în care urmăreşte destinele câtorva personaje menţionate în perioada 55. Dar sunt în acest jurnal de tinereţe câteva mici proze de sine stătătoare, de foarte înaltă calitate, mici bijuterii, capodopere. Şi ca să-l conving: Nu am scris eu însumi textul romanului Ruptura în 1991-92, l-am bătut pe calculator la Ţone şi iată că volumul a apărut abia în 2004, deci cu 12 ani întârziere, timp în care nu m-am mai atins de manuscris. Din lipsă de bani, de relaţii, de oportunităţi. Cum nici el nu are bani pentru bustul lui Bacovia. Îi spun toate astea, dar l-am şi convins?

Rămânând în zona bacoviană, îi spun despre recitalul Lidiei cu Amurg violet, împreună cu Ilinca Dumitrescu, etc. G.B.: Nu cunoaşte un alt caz mai odios de trădare şi prostie precum cel al intelectualilor români. Precizează: Eu nu sunt intelectual, sunt artist. Când îi spun că am avut prudenţa să nu trăiesc din scris, ci din meseria de geolog terenist, zice: Nici eu n-am trăit din scris. Dar de pe urma scrisului, aş fi adăugat. Mirându-mă că nu vede deosebirea, destul de mare, totuşi. Despre Gigi A., a auzit că ar trăi în Bucureşti. Dar din ce trăieşte? Acest om există? E pipăibil? E prietenul meu, zic, de dinainte de plecarea în exil, prezentat mie de Ludovic Antal. A fost campion de fond, a făcut rugby cu Ahoe, acum trăieşte în Bucureşti, are un apartament somptuos în blocul Spicul, unde l-am vizitat de câteva ori, cu mari colecţii de artă; din ce? din hotelurile pe care le are soţia lui, Helene. Se miră. Se miră când îi spun că evreii se ajută între ei, ce-i drept, dar nu se preocupă de posteritatea scriitorilor evrei; şi îi spun că am dat telefoane la Comunitate, dorind adrese pentru plăci memoriale şi nu au fost cooperanţi. Ţi-ai notat numele?, mă întreabă. Dar pe cine interesează, mă gândeam... Şi: Mă ocup eu cu pâre? Câţi oameni, atâtea abordări, îmi spun...

***

George Bălăiţă a fost redactorul care, la recomandarea poetului Radu Cârneci, mi-a publicat primele poezii în revista Ateneu, în nr. 5, din decembrie 1964 (de câţiva ani lucram ca prospector în Moldova, zona Subcarpatică); apoi mi-au apărut în Ateneu şi alte grupaje de poezii. Am rămas în corespondenţă cu G.B., care m-a îndemnat să scriu şi proză. Mi-a şi publicat primele 2-3 proze, probabil în anul 1967 sau 1968. Fapt este că deşi mă consideram în continuare poet, am debutat în volum cu proze scurte: Ningea în ochii ei albaştri, 1970. Cînd G.B. a devenit director la Cartea românească, unde cu Mircea Ciobanu ca redactor publicasem volumul Blana de viezure-povestiri, am mai scos împreună două romane: Rămăşagul, 1982 şi Capcana de piatră, 1987. Referiri din acea etapă, în volumul Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007.

 

Marta Petreu, N. Florea, G. Bălăiță la Alegerile USR, 2009

 

Poezia zilei, Ion Vinea, n. 17 aprilie 1895 - d. 6 iunie 1964

     

Steaua somnului

 

În adânc unde uitare nu e
şi doar în vis pătrunzi
prin al somnului fără de fund abis,
tu mă aştepţi în lacrămile de altădată.

 

Palidă reîntâlnire, singură clipă vie
în trena lacrămilor de altădată,
ţi-ai însemnat locul pentru vecie
în adânc, unde uitare nu e.

 

E mult de atunci şi eşti mereu aproape
lângă izvorul limpede şi mut
pe care-l sorbi cu setea de altădată
şi învii priviri în tristele pleoape.

 

Topită-n tremurul de aşteptare,

eşti steaua somnului unde-mi dorm apele
şi veghea ta căinţă-n mine suie.
Ziua e de prisos, noaptea e de lumină
în adânc, unde uitare nu e.

 

 

Alţi scriitori:

Traian Demetrescu, m. 1896

Magda Isanos, n. 1916 – d. 27 noiembrie 1944

Ion Pillat, n. 11 martie 1891 - m. 1945

Petre V. Haneș, m. 1966

Paul Miron, n. 13 iunie 1936 - m. 2008 

Ion Lazu - La cenaclul literar al editurii eLiteratura, 16 aprilie 2024. Lecturi din Victoria Dragu-Dimitriu, Ștefan Dimitriu și Passionaria Stoicescu, Prezentați de Vasile Poenaru și Gina Micloș.

 

 

 Primesc de la minunata scriitoare și inegalabila publicistă  MAGDA URSACHE două noi eseuri pe teme de actualitate. Îl postez pe cel în care aduce vorba și despre proiectul meu eșuat privind Memorialul scriitorilor români încarcerați sub regimul comunist:

Magda Ursache

„Cu frica pe spaimă călcând!”

La întrebarea privind definiția libertății e ușor de răspuns scurt și cuprinzător:

Libertatea se ia, nu se dă. Cu adaosul : nu există nimic pe lume mai bun decât libertatea.

Mai pe larg, în lista mea de modele - repere se află oameni liberi, și în comunism, și după

acel Decembrie. M-au luminat și m-au încurajat să spun ce cred, fără fereală. Pe lista

verticalilor se află și Vladimir Streinu, Ion Vinea, Dan Botta, Dimitrie Stelaru, Radu

Petrescu, Marcel Petrișor, Teohar Mihadaș, Iordan Chimet, Mircea Ivănescu, Daniel

Turcea... Dar și Bujor Nedelcovici.

Lista caracterelor integre aș începe-o cu Lucian Blaga. Ion Dezideriu Sîrbu, rămas

jurnalist fără jurnal pentru că a refuzat să scrie în presa dresată de cenzura comunistă,

rememorează, într-un interviu, luat în februarie-martie 1989 de Ion Jianu și publicat în

1990 de „România literară”. În primăvara lui 1945, lui Blaga îi apăruse ultimul volum din

Trilogie, iar unul dintre studenții-emuli îi făcuse un reproș: Catedrala blagiană avea

metafizică, epistemologie, axiologie, ontologie, estetică, filosofia artelor, psihologie, dar

din sistem lipsea Etica. Blaga, își amintea Gary Sîrbu, a pălit. Într-un sfârșit de

decembrie, după criminala Reformă a Învățământului din 1948, la avizierul Facultății de

Filosofie clujene apărea anunțul că se desfăcuse contractul de muncă pentru Lucian

Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu, I.D. Sîrbu. Cei patru au urcat Feleacul în tăcere,

consternați. Doar I.D. Sîrbu fierbea și urla ca ieșit din minți: „Ce facem acum?” Blaga l-a

prins de revere strâns și i-a strigat : „Acum, dragă Gary, ne vom scrie fiecare Tratatul de

Etică.” Și tot cu sintagma lui Blaga, asta s-a întâmplat cu „jertfe de caracter”. Multe.

Ernest Bernea, o personalitate-simbol, în Îndemn la simplitate, (ed, Vremea, 2006) nota:

„Omul este o existență care își poartă frumusețile cu luptă. De aceea viața sa este atât de

frumoasă și de dramatică”. Să te opui dictaturii, apoi democraturii (cuvântul e al lui

Pierre Hassner, preluat de Mircea Cărtărescu) cu curaj, răspundere, demnitate nu-i ușor

lucru, mai ales în vremi înguste, strâmte, strâmbe, tulburi, complicate. Libertatea de

opinie a fost și este factor de risc. În comunism, călcătura în străchinile PCR se plătea cu

vârf și îndesat; acum, milițienii gândirii au devenit polițaii gândirii. Totu-i să-ți spui, când

te lasă curajul, că frica nu există. Vorba lui I.D. Sîrbu: „cu frica pe spaimă călcând”.

Am avut un profesor de „Veche”( stimabil de altfel și greu încercat de staliniști, de

dejiști, de ceaușiști, scos forțat la pensie prin grija unei colege nerăbdătoare să-i ia locul),

care, văzând ce citeam (o carte de la fondul secret al Bibliotecii „M. Eminescu”, a lui

Mircea Eliade), mi-a spus pe șoptite, cutremurat: „Evită complicațiile”. Nu le-am evitat.

Am continuat cu „Trilogia culturii”, ca să primesc același sfat: „Evită complicațiile”.

Pe șefii absoluți de la revista „Cronica”, de la Universitate, de la Institutul de cercetare

„A. Philippide” i-am disprețuit. Războiul adjuncților Corneliu Ștefanacheb- Corneliu

Sturzu - N. Barbu a fost câștigat de Gagamiță, maestru al jocurilor de interese. Erai

incomod (ca Ștefanache), te eliminau. Reacționarul” primea dură pedeapsă politică:

interzicerea semnăturii, chiar ridicarea cetățeniei. Șef ajungea cel mai

docil/prudent/fricos, ca Liviu Leonte, Leonțâcă pentru Mihai Ursachi. Dialog, dezbatere

la „Cronica” lui Leonte, complet ideologizată? Cum să ceară el opinia subordonaților?

Marea grijă era să nu supere forurile PCR. Și ce-i de comentat despre debilul la minte Ion

Țăranu (Rurbanu, pentru Mihai Ursachi), șef peste cultura iașiotă până la „cotitura”

decembristă? Să comentezi ce-a scris, dacă n-a scris nimic? E altfel acum, când

ministresa Culturii, Turcan, zdrăngăne la pian? Pentru mine, realizatorul emisiunii Insider

politic, Sebastian Zachmann, este un publicist deosebit de informat și de inteligent.

Totuși, nu destul de riguros, mult prea îngăduitor cu muncita Turcan, trecută la Cultură,

așadar bună pentru varii ministere, după ce Băsescu - Petrov a ridicat-o pe umerii

lui. Vocabula păcălici are formă de feminin? Clar este că nasul turkan crește și crește. Sub

poalele acestei belle de jour, instituțiile de cultură se închid, filialele bibliotecilor publice

dispar, casele memoriale stau să se dărâme, dar intelocrata va da la iveală alt proiect

cultural care va eșua pas cu pas, model Iohannis. Nu s-or găsi intelectuali implicați în

fapte de cultură? Turcan e indispensabilă?

De la Caragiale încoace, noi nu luptăm cu guvernul, o mână spală pe alta și ambele

obrazul (cui îl are). Gena curajului s-a subțiat. Gunoaiele ușoare ajung la suprafață,

conform unei legi a fizicii pe care o știe președintele fizician. „Te-or întrece nătărăii/de ai

fi cu stea în frunte”. Proștii – e știut – se cred superiori, iar aneria se generalizează.

Succesul (aparent) îmbolnăvește, dispare limita, cunoașterea reală de sine. Cât despre

aroganță, o, aroganța e o maladie comportamentală urâtă.

Și ce scurt a fost „dezghețul” ideologic, din '67 până la Tezele (fără antiteze) din iulie

'71.Cel care a reacționat cu onestitate a fost Nicolae Breban. Nu-mi amintesc să fi

reacționat altcineva, dimpotrivă. A ajuns caz de Plenară PCR, în '77, ca adept al lui

Dostoievski și Nietzsche. Breban a spus mereu DA atitudinii civice și NU plecăciunilor

la Politikos. Altfel decât self-elita, ultraavantajată de președinți, foarte lacomă să

primească atenții din susul scării sociale. Și aici îl las pe D.D. Roșca să răspundă în locul

meu: „singure actele conștiente și libere sunt morale”. Cartea din care am citat se

intitulează Existența tragică. Dacă rămâi fidel condiției tale de om liber, ai de suferit.

Neconcesivii sunt și acum marginalizați. Cei care susțin Biserica, Sărbătorile Naționale,

Tradiția, Limba română curată, adică toți contraforții comuniunii, sunt indexați. Ai zice

că s-a dat ordin de luptă : „calfe și zidari” versus „meșteri mari”. Ce Sfântu Petrache

Țuțea? Buzura? E nepotul lui Gogu Rădulescu, nu știați? Iar gloriole ticluite, cu

conștiință pătată reacționează grobian: Ce Preda mea? Ce Sorescu? Ce Nichita Stănescu?

DRP-ul mamei lui! Zdamăsii de Cezar Ivănescu!

O să aleg din șirul de oameni rămași liberi intra muros, dar și după ce au ieșit în țara care

era o pușcărie ceva mai mare, după amnistia generală din 1964, pe Andrei Ciurunga,

supranumit Poet al Canalului. Libertatea de gândire i-a adus trei arestări pentru „trădare

de patrie”( a reacționat cu un vers celebru : „Nu-s vinovat față de Țara mea”) și „uneltire

contra ordinii sociale”. Or, el lupta pentru drept de exprimare. În 1958, a fost condamnat

la 18 ani de muncă silnică, din care a executat 6. Zece ani de Canal, Jilava și alte pușcării

l-au transformat într-un schelet viu, după bătaie, tortură, foame, muncă de rob. Omul firav

și blând din fire scria pe hârtia sacilor de ciment, pe coji de săpun, pe căptușeala unui

pieptar, pe cămăși rupte ale deținuților ( și le rupeau pentru el, îi memorau poemele). Lui

Robert Eisenbraun, nume literar Robert Cahuleanu, PCR i-a interzis semnătura:

„chipurile, nu aveam nimic noi, românii, cu Cahulul, e-n altă țară, cea sovietică”, nota în

memorii. A murit aproape orb, în august 2004, fără a i se recunoaște lupta pentru

Basarabia, „țara mea de dincolo de țară”, unde cahuleanul nu s-a mai putut întoarce. Oare

Președinta Maia Sandu îi știe destinul? Are Andrei Ciurunga statuie în Basarabia? I se

publică la vreo editură de peste Prut cărțile topite, interzise amar de ani?

Boierilor adevărați din Casa Regală a Literaturii nu le pasă de topuri, de premieri, nu se

supun capriciilor fluctuante ale ideologiilor. Doar caracuda e obsedată de ele. 

Și da, Blaga ar fi meritat Nobelul cu prisosință. Și Camil Petrescu, și Vintilă Horia, și Nichita

Stănescu, și Marin Sorescu. Mai ales Paul Goma. Mai ales N. Breban. Ar putea lua și un

Nobel pentru caracter, nu numai pentru talent. Și-i bine că, la sesiunea omagială a

Academiei, din 1 februarie 2024, intervenția Aurei Christi s-a intitulat splendid: Ecce

Breban. Prozatorul e cu adevărat „creator de valoare europeană”, pilonul prozei mari, de

amplă respirație epică, iar eseurile și memorialistica au curajul întrebării și al răspunsului.

Xeroxul Istoriei a funcționat și funcționează și în cazul Istoriei literaturii. Sunt istorii

groase care nedreptățesc literatura exilului, dar și pe scriitorii basarabeni. Harta mea

literară e mai largă. Ajunge până - n Honolulu, la Ștefan Baciu. Și mă doare absența lui

Vintilă Horia și Horia Stamatu, a lui Aron Cotruș și Vasile Posteucă. Sper să se

adeverească zisa Cuv. Paisie Aghioritul: să nu deznădăjduim suportând „nedreptatea

acestei lumi, căci ultimul cuvânt îl are Dumnezeu”.

Privitor la reexaminarea istoriei literare, pe scurt: „Pe copacul înalt cade fulgerul”. Sau: în

pomul cu roade se dă cu pietre. Modificând puțintel dictonul, îmi iese De mortuis nihil

sine...veritas. Umble adevărul cu capul spart, dar trebuie spus. Mulți au o poftă de-a

dreptul antropofagă să-și mănânce înaintașii: domnul Ghiță de la Craiova mestecă

sârguincios la G. Călinescu, Zaciu mușcă din mai toți. Se afirmă ritos: „Clasicii

îmbătrânesc”, cu varianta „ne îmbătrânesc”. Sunt uzați și trebuie uitați. Și mă tem că

postmodernismul a vrut să înlocuiască opera unicat cu seria. Vechea școală făcea

diferențierea între creațiune, lucrarea lui Dumnezeu și creativitate, opera meșteșugarului.

N-ar fi rău s-o facem și acum. Și poate că un cârcâlici oarecare s-ar abține să-l șteargă cu

cotul pe Dumnezeu, punându-l în rimă cu Buzău, iar un prozator n-ar confunda colindatul

cu tăierea porcului, ca să-l dea gata pe Ion Creangă.

Criticii, și vechi, și noi, și cei ieșiți din sămânța proletcultă, și distrugătorii recenți de

canon sunt puși pe critificțiuni. O subliniază Radu Voinescu: „ criticii uneori aiurează

mai rău decât poeții”. Caută înlocuitori pentru Eminescu, declarat „totalmente nul”, cu

„gândire nulă din unghiul praxisului social”, „primul Ratat”, nicidecum „ marele

contemporan”, cum scrie George Uscătescu. Și-l auzim pe șeful Institului „Elie

Wiesel”,influențărul Alexandru Florian, scoțându-l pe Eminescu vinovat de Holocaust.

Începutul l-a făcut Iosif Sava, în politicofonii, mai mult zgomotoase decât muzicale;

acolo, cum am mai spus, Călinescu era Tinicheaua care trebuia zvârlită de pe gheata lui

Marino, Noica era Guru, Preda – Oportunistul sadic, omorâtor de pisici. Incriminările și

discriminările s-au făcut – repet – pe sărite. Exemple: nu Preda cu Moromeții, ci Galan cu

Bărăgan. Ileana Vrancea da, Ivașcu da, Zigu Ornea da, Călinescu nu. Și ce mai urmează?

Să sancționăm mesajele patriotice? Cât despre incredibila aglomerare de martiri, nici ea

nu place. Ion Lazu n-a putut trece în piatră Memorialul Scriitorilor Români, al celor 403

victime (53 au murit închiși). Proiect aprobat și pierdut, ca și Casa Monteoru, unde

trebuia ridicat.

Culmea este că aceia care au supraviețuit „iepocii de aur”, dar nu subexistând, ci scriind

cărți de sertar (ca Steinhardt, ca I.D. Sârbu, ca Arșavir Acterian, ca Florin Constantin

Pavlovici) și așteptând (pe formula:muncă și răbdare) au rămas în stand by, unii până în

moarte. Însă cărțile lor sunt supraviețuitoare. Cât despre înlocuiri, sunt ridicole. Eminescu

nu poate fi înlocuit de Macedonski. La vreme rea, stalinistă, Iosif Chișinevschi îl numea

pe Dan Deșliu „naș Ieminescu”, iar Beniuc se voia și el înlocuitor al poetului național..

Nici Arghezi nu poate fi înlocuit de Miron Radu Paraschivescu, nici Rebreanu de Bonciu.

E ca și cum ai vrea să înlocuiești Letopiseț cu Letopizdeț, ca Vakulovski Alexandru.

În ce mă privește, cred, ca și Petru Ursache : „Este o vocație a spiritualității românești de

a se reînnoi din eon în eon, apelând la izvoare originare, mereu inepuizabile”.

 16 aprilie:  Panait Istrati, n. 10 aug. 1884 - d. 16 aprilie 1935

 

Născut la Brăila, din unirea nelegitimată a unei spălătorese Joiţa cu un contrabandist grec Gherasim, a urmat doar 6 clase primare, în condiţii precare, după aceea şi-a câştigat existenţa ca ucenic de cârciumar, de brutar, de vânzător ambulant, chiar de fochist pe un vapor; apoi în alte expediente ce l-au dus la Constantinopol, la Atena, în Cairo şi Alexandria, apoi la Napoli, Nissa... Comparat adesea cu Maxim Gorki, a ajuns în mod firesc în mişcarea de stînga, chiar socialistă, publicând din 1907 în ziare muncitoreşti, articole, dar şi povestiri, începând din 1910. Motiv suficient ca un Nicolae Iorga să-l conteste de plano ca scriitor. 

Bolnav de plămâni, fără mijloace de existenţă, a avut o tentativă de sinucidere la Nissa, în 1921, salvat in extremis. (O inimoasă româncă, angajată menajeră într-o vilă din apropiere, aflând că sinucigaşul este conaţional, iniţiază o colectă printre românii din exil, scriitorul vagant se pomeneşte cu o sumă de 500 franci, salvatoare în acele împrejurări disperate şi pe care va încerca să o restituie  femeii de ispravă... O adevărată odisee pentru a o identifica şi răgăsi, dar buna samariteancă a refuzat să-i reprimească...). În buzunarul sinucigaşului s-a găsit o scrisoare către Romain Rolland, care, impresionat, l-a încurajat-sprijinit să devină scriitor. Repede îşi face faima în literatura franceză. 

Invitat în Rusia sovietică încă în 1924, se turnează şi un film mut după Chira Chiralina. Se împrieteneşte cu Nikos Kazantzakis, care îl va menţiona în celebrul său roman Zorba grecul. Revine la Moskova în 1929, dar îşi dă seama de realitatea dezastruoasă ascunsă în spatele celei mai iscusite propagande comuniste. Spovedania unui învins  este cartea care îi va aduce ura foştilor tovarăşi de drum, nu numai francezi: R. Rolland, H. Barbusse, L. Aragon etc, dar şi a socialiştilor din România. Cele mai otrăvite rânduri împotriva lui Istrati le scrie nimeni altul decât Al. Sahia, care ca răsplată a fidelităţii sale faţă de Comintern este el însuşi invitat în Soviete şi va scrie URSS azi. Revine definitiv în ţară în 1930, însă izolat, defăimat de stânga pro-bolşevică. Boala se agravează, zadarnice tratamentele de la Bucureşti şi Nissa, îşi va afla sfârşitul la spitalul Filaret. Îl va urma, la scurt timp şi Sahia, împărtăşind o soartă de scriitori săraci la culme, tuberculoşi...

 

Opera: Chira Chiralina, 1924; Moş Anghel, 1924; Codin, 1925; Prezentarea haiducilor, 1925; Domniţa din Snagov, 1926; Mihail, 1927; Ciuliniii Bărăganului, 1928; Spovedania unui învins, 1929; Biroul de plasare, 1933; Răsărit de soare, 1934. Cum am devenit scriitor.

 

La iniţiativa lui Al. Oprea şi în traducerea lui Eugen Barbu, se publică între 1966 şi 1984 integrala operei lui Panait Istrate, în 9 volume; după Revoluţie, se iniţiază o altă serie de Opere, vol. I şi II, sub îngrijirea lui Th. Vârgolici şi prefaţată de Eugen Simion.

Locul scriitorului Panait Istrati în sufletul cititorului român, francez sau de alte etnii este pe deplin asigurat, fiind vorba despre un povestitor mult îndrăgit, tradus în peste 30 de limbi. Există Asociaţii, Fundaţii, Prieteni ai lui P.I.: în România, în Franţa, în alte ţări care ţin numele lui Istrati în atenţia cititorilor. S-au turnat filme, ruseşti, româneşti, în coproducţie cu Franţa:  Codin, Ciulinii Bărăganului, Chira Chiralina  etc. Există nume de străzi, există o bibliotecă judeţeană ce-i poartă numele la Brăila, un muzeu, un bust.

Panait Istrati a avut mână bună, trăgând după sine în literatură mulţi condeieri din portul dunărean, ce s-au revendicat de la înaintaşul lor, indiferent care le-a fost evoluţia ulterioară.

Nu e mai puţin adevărat (pe cât de dureros) că exegeza noastră îl eludează pe marele povestitor: dicţionarele îl minimalizează, istoriile literare se fac a-l uita, sub motivul pueril că ar fi mai degrabă un scriitor de limbă franceză... Însuşi G. Călinescu îl ignoră în totalitate, considerând că traducerile în română sunt lipsite de spontaneitate.. La capitolul Scriitori români de l. străină, unde le menţionează pe Anne de Noailles, pe Elena Văcărescu (nu şi pe Martha Bibescu!), afirmă pur şi simplu că propriile traduceri din franceză ale autorului îl deservesc, făcându-l necompetitiv; cu specificarea că şi dicţionarele franceze îl ignoră. Despre astfel de scriitori care s-au încercat în alte limbi divinul critic afirmă: "Gestul nu se recomandă..." Însă Istoria sa fiind scrisă în ani de teribile polarizări politice, "gestul" de ignorare al lui G. C. echivalează cu spălarea pe mâini a lui Pilat din Pont, nimic mai mult. Mai "subtil" încă, neproducând explicaţii, dl N. Manolescu îl exilează (dacă mai era nevoie de o repetiţie) la Scriitori de dicţionar.

Răzbunarea faţă cu aceste atitudini discriminatorii vine din faptul că exegezele elitiste nu reuşesc nicicum să-l scoată pe Panait Istrati din interesul ardent al cititorului, fie el român sau de oriunde s-ar afla el. Rămâne acestă perplexitate: dacă un scriitor de talia lui Istrati nu aparţine nici literaturii franceze nici celei româneşti, atunci cui aparţine?

***

Prin intermediul actorului-recitator Ludovic Antal  am cunoscut-o la finele anilor 60 pe dna Margareta, ultima soţie a lui Panait Istrati şi pe Alexandru Talex, unul dintre fondatorii unei Asociaţii întru cinstirea marelui povestitor brăilean. Iar Cum am devenit scriitor este una dintre cele mai îndrăgite cărţi din bibliotecă.

 

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Panait_Istrati

 

 

Poezia zilei, Gh. Grigurcu, n. 16 aprilie 1936

   

                                                                                         

 

Perspectivă

 

O stea fulguie mărunt

de sîmbătă spre duminică

o stea selectă

prin relaxarea zăbrelei de fier

un fuior ca şi cum

am fi putut privi

ca şi cum privind

am fi putut deveni. 

 

 

Orice oricît

Orice oricît aş spune asta e Poezia

asta e Poezia urcată-n castan

rotindu-se asemenea coroanei lui

coroana lui rotindu-se asemenea Soarelui

din care-atîrnă franjuri de vegetaţie

ca dintr-o faţă de masă bătrînească

orice oricît aş spune

asta e Poezia ca o floare de gura leului

căscată la poalele castanului

gata a sfîşia priveliştea a o devora liniştit

în timp ce razele primelor stele se-nfig

cu sîrguinţă-n textura gazonului

cum a unui covor uzat pus la uscat.

 

 

Alţi scriitori:

Gala Galaction, n. 1879

Tristan Tzara, n. 16 aprilie 1896 - d. 25 decembrie 1963.

N. Gane, m. 1916         

Stelian Gruia, n. 1937

Mihail Crama, m. 1994 

Ion Lazu - Din nou la balta Văcărești